Movila Documaci este o movilă funerară de mari dimensiuni (diametru de 50 m, înălţime iniţială de cel puţin 8 m) ce face parte dintr-un grup de tumuli din periferia cimitirului antic kallatian, aflat la 3 km vest de incinta elenistică a oraşului. Ea a fost grav afectată în 1993, în momentul extragerii ilegale de argilă pentru unele lucrări edilitare, intrând apoi, pentru 2 ani, în atenţia arheologilor de la Mu...zeul din Mangalia, care au derulat săpături de salvare, ocazie cu care au fost descoperite următoarele structuri: 1) cavou cu cameră funerară cu pereţi tencuiţi decoraţi cu frescă policromă, prevăzut cu dromos construit în două faze, 2) soclu pentru un monument expus deasupra movilei, 3) ring perimetral al movilei, 4) alte ziduri, şi structuri antice. Ansamblul funerar se datează în perioada elenistică timpurie (sfârşit de secol IV a. Chr. – mijlocul secolului III a. Chr.), el fiind, ulterior, afectat de intervenţii în perioada romană şi medievală timpurie. Deşi, datorită acestor intruziuni mai târzii, înmormântările iniţiale şi inventarul acestora au fost deranjate/îndepărtate, încadrarea cronologică se poate face destul de clar pe baza analogiilor arhitectonice şi decorative, ce indică, totodată, apartenenţa ansamblului din Movila Documaci la un grup select de monumente funerare elenistice timpurii, dintre care unele au fost deja incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Cercetările nu au fost publicate , documentaţia păstrată este deficitară şi incompletă. Movila nu a fost cercetată integral, cca 30% din volumul iniţial al movilei rămânând in situ. Cavoul a fost acoperit, în 1994, cu carton bituminos aşezat pe un eşafodaj de lemn, peste care s-a depus un strat subţire de pământ, accesul în interior fiind blocat printr-o uşă metalică înlocuită la un moment dat cu una din beton armat, o soluţie de conservare ce nu a rezolvat problema infiltraţiilor de ape pluviale care au condus la degradarea accelerată a frescei – cea mai timpurie păstrată la o asemenea anvergură pe o structură antică din România. În ultimii 3-4 ani această uşă a fost probabil forţată, accesul în interior nemaiputând fi controlat, situaţie ce a adus la utilizarea improprie a spaţiului şi la vandalizări recente ale componentelor de finisaj (scrijelituri, foc în interior, depozitare deşeuri). Prezenta cercetare s-a desfăşurat în cadrul proiectului de cercetare - PN-III-P4-ID-PCE-2016-0621 ‚Explorarea interdisciplinară a peisajelor tumulare ale anticului Kallatis’ (2017-2019), finanţat de UEFISCDI, câştigat de Institutul de Arheologie ”V. Pârvan”, ce are printre obiective şi investigarea interdisciplinară a Movilei Documaci, publicarea monografică, precum şi elaborarea unei propuneri de proiect de conservare. În 2017 s-au efectuat evaluarea de teren şi o cercetare preventivă, obţinându-se o serie de informaţii importante privind proiectul constructiv al movilei, starea de conservare a structurilor antice şi, totodată, s-au luat primele măsuri de protejare a ansamblului funerar. Întreg sectorul corespunzător suprafeţei ocupate iniţial de manta şi adiacent acesteia (cca. 3200 mp) a fost curăţat de vegetaţie şi gunoaie. Această activitate a fost mai complexă decât ar părea la o primă vedere având în vedere faptul că locul nu a mai fost îngrijit sistematic de peste 20 de ani, fiind în plus folosit de comunităţile din zonă drept spaţiu de depozitare a deşeurilor menajere ori provenite din construcţii. Curăţenia riguroasă a fost necesară pentru realizarea unui model digital cât mai corect al suprafeţei terenului (prin tehnici fotogrammetrice din imagini aeriene colectate de la joasă altitudine), dar şi pentru asigurarea unor rezultate relevante în cazul investigaţiilor geofizice. O cantitate impresionantă de gunoaie a fost scoasă şi din interiorul cavoului, a cărui uşă de beton nu a mai funcţionat în ultimii ani, eliminându-se totodată pământul infiltrat în interior prin cele două zone din dromos din care lipsesc blocuri. Cu această ocazie, de pe podeaua camerei funerare şi a dromosului, au fost colectate probe din tencuială şi din frescă căzute de pe pereţi şi bolţi în urma degradării. Colectarea fragmentelor de tencuială dislocate în camera funerară s-a realizat pe baza unui caroiaj. Probele considerate relevante au fost apoi transferate la Institutul Geologic Român pentru a fi analizate prin metoda microscopiei optice şi electronice în scopul determinării compoziţiei mineralogice şi micro-stratigrafiei tencuielii. Alte probe urmează să fie analizate pe parcursul următorilor doi ani, prin metode fizico-chimice, într-un parteneriat cu Academia Bulgară de Ştiinţe (Institutul de Mineralogie şi Cristalografie). În teren s-a observat că principalul factor ce pune în pericol integritatea monumentului este infiltrarea apelor pluviale, cel mai degradat fiind, din acest motiv, peretele sudic al camerei funerare, în zona căruia se acumulează şi stagnează toate apele scurse de pe mantaua rămasă in situ. Aceste infiltraţii au condus la: umezirea straturilor de tencuială (pictată sau simplă) şi dezvoltarea (micro-) organismelor specifice pe suprafaţa sau în profunzimea lor; degradarea tencuielilor, cu pierderea calităţilor iniţiale ale culorilor/pigmenţilor din tencuielile pictate din camera funerară, respectiv cu estomparea desenelor realizate prin scrijelire (cândva în secolul IX) de pe tencuielile simple din dromos. În zona rosturilor mărite din bolta camerei funerare se poate observa că eşafodajul din lemn al elementelor de protecţie a putrezit – cel mai probabil ca urmare a infiltrării apei pe sub cartonul bituminos, care la rândul lui a fost perforat. Un efect secundar al perforării straturilor de protecţie este scurgerea apelor pluviale amestecate cu variate substanţe din pământ, din cartonul bituminos şi din lemnul putrezit, în special prin rosturile mărite ale zidăriei bolţii (dar nu exclusiv), pe pereţii camerei funerare, inclusiv pe fragmentele de tencuială pictată încă păstrate. O altă consecinţă nefastă este slăbirea coeziunii dintre straturile de tencuială şi pereţii-suport din interiorul mormântului; o mare parte din tencuială s-a desprins ulterior momentului descoperirii monumentului. Din aceste motive şi beneficiind de contextul reluării cercetărilor după o lungă perioadă de lipsă de fonduri, s-au implementat o serie de măsuri minimale, cu efecte temporare şi complet reversibile, cu scopul de a reduce cauzele degradărilor, cel puţin până la campania de săpături proiectată pentru anul următor. Este vorba de securizarea uşii de beton, de acoperirea integrală a cavoului (peste stratul de pământ existent) cu membrană hidroizolantă anticondens (care să permită evacuarea lentă, naturală, a umezelii din interiorul structurilor acoperite de bolţi), prelungită pe laterale cu folie de plastic (pentru a redirecţiona apele pluviale la depărtare de pereţi), totul acoperit cu un strat superficial de pământ. Pentru a reduce efectul nociv al apelor scurse de pe manta către cavou, s-a adăugat pământ la baza mantalei, spre centru, în dreptul peretelui sudic al camerei funerare, în scopul măririi înclinării pantei spre est şi facilitării scurgerii apelor pluviale în afara zidurilor. Principalele obiective ale noii cercetări au fost corelarea spaţială a vechilor săpături, verificările stratigrafice şi identificarea limitelor movilei (respectiv a presupusei incinte de piatră perimetrale). De aceea, pentru a clarifica şi completa documentaţia rămasă, dar şi pentru a reconstitui planul descoperirilor adiacente cavoului ori pentru a lămuri dacă aceste secţiuni au fost epuizate sau nu, s-a optat pentru redeschiderea parţială a două secţiuni iniţiate în anii 90. Traseul lor, neinclus vreodată pe vreun plan, a fost dedus pe baza analizării modelului digital al terenului realizat prin procedee fotogrammetrice din imagini aeriene achiziţionate de la joasă altitudine, dar şi în urma observării rezultatelor investigaţiilor geofizice. Pentru această etapă de reluare a cercetărilor am decis să abordăm stratigrafia generală a monumentului în două puncte esenţiale, anume intrarea în dromos - zonă parţial demantelată încă din antichitate, şi apoi suprapusă, în 1964, de amenajările valului poligonului militar (prin S.1), şi limita nordică a mantalei, într-un loc în care cercetările geofizice au indicat prezenţa unui zid din piatră organizat pe un traseu circular (în S.3). În cele două secţiuni accentul a fost pus pe identificarea ”momentului zero” al construcţiei mantalei şi pe încercarea de a corela amenajări petrecute în zone diferite ale movilei. În S.1 au fost observate urmele unei îndreptări a terenului, la adâncimea de 2/2.05 m faţă de actualul nivel de călcare (adică la elevaţiile absolute, calculate de la nivelul Mării Negre, de 43,78/43.84 m) – interpretată ca amenajarea iniţială a mantalei. Tot dintre rezultatele importante obţinute din S.1 se numără şi documentarea unui ”monticul” de construcţie ridicat direct peste această nivelare - un element folosit în mod obişnuit la construcţia stabilă a mantalelor movilelor de mari dimensiuni. Acesta are centrul la aproximativ 7,25 m nord de axul median al dromosului. La ridicarea sa s-au folosit în mod alternativ, straturi de pământ cu caracteristici diferite (argilă galbenă, argilă brună, sol nisipos cenuşiu), foarte bine compactate, fără urme de pigmenţi ori alte materiale arheologice, măsurând de la 70 cm grosime în cazul celor aflate la bază, la 2-3 cm pentru lentilele aflate în poziţie superioară. Primul strat de pământ aşezat peste nivelare, sub forma unei mici movile, este argila galbenă foarte bine tasată. În S.3, în sectorul nordic, pe baza rezultatelor geofizice, a fost cercetat, după toate aparenţele, un segment din zidul perimetral, circular al movilei. Acesta a fost construit din blocuri de calcar (cu lungimi medii de 25 cm), nelegate cu mortar, neprelucrate, dar potrivite la faţa zidului. Afectat de distrugeri în partea superioară, atât în urma intervenţiilor mecanizate, dar şi degradărilor naturale petrecute în timp, prezintă, totodată, deformări petrecute încă din antichitate, datorate presiunii laterale exercitate de manta. Modul în care zidul s-a înclinat spre exteriorul mantalei/spre nord, şi în care s-au dislocat şi au căzut blocurile componente, exclusiv spre exterior, imediat la baza zidului, indică că faţa sa nordică a fost iniţial complet expusă, fiind astfel parte din elevaţia movilei. Acesta a fost identificat pe o înălţime păstrată de 1,20 m şi o lăţime medie de 60-65 cm. Nu există o talpă (fundaţie) a zidului, pietrele fiind aşezate direct peste nivelarea iniţială (44,15 m elevaţie absolută în acest sector). Nivelul de construcţie al zidului corespunde cu o lentilă de praf de calcar şi în interiorul mantalei (vizibilă pe profil pe o lungime de 1,50 m). Acesta este un indiciu că zidul a fost ridicat primul peste nivelare, abia ulterior amenajându-se, adosate lui, straturile succesive ale mantalei. Cercetarea în exteriorul incintei, în S.3, nu este finalizată; aici au apărut sub dărâmătura zidului, şi alte pietre mărunte, aşezate compact, pe mai multe rânduri, relaţia lor cu zidul nefiind încă clarificată. Alt obiectiv al cercetării preventive a fost de a verifica care este rolul unui aliniament de blocuri mari de calcar dezvelite de plug în sectorul vestic al mantalei, în zona în care monumentul este afectat de drum şi de lucrări agricole. Folosind rezultatele unei cercetări geofizice prealabile, ce a relevat prezenţa la mică adâncime a unui ansamblu complex de ziduri, au fost deschise 3 secţiuni paralele (Pl. I, b-c) pe direcţia pantei principale, despărţite de martori de 2 m lăţime. În acest sector, imediat sub stratul vegetal, s-a evidenţiat o structură rectangulară de zidărie plină, realizată fără mortar din blocuri de calcar cu feţe sumar prelucrate, ori doar potrivite, relativ bine păstrată, cu foarte mici urme de dislocare datorate lucrărilor agricole, petrecute doar în extremitatea vestică; măsoară 4.15 m (NS) x 5.4 m (EV), şi are suprafaţa superioară uniformă, alcătuită din piatră măruntă, cu o înclinaţie ce urmăreşte panta actuală (diferenţa de nivel între capătul estic şi vestic fiind de cca. 60 cm). Rezultatele geofizice indică o continuare a acestei structuri pe o adâncime de cel puţin 1 m. Săpătura s-a oprit, pentru acest moment, la adâncimea de 30 cm (în medie). Această structură rectangulară era alipită, cu latura scurtă, unui zid construit în aceeaşi tehnică, cu o lăţime de 78-85 cm, surprins în săpătură pe o lungime de 7,30 m, dar care, conform datelor geofizice, face parte dintr-o structură de şi mai mari dimensiuni, care se continuă pe sub toată mantaua rămasă neexcavată. Cele două structuri descrise fac parte dintr-un complex comun, fiind înglobate într-un strat de argilă galbenă fină, element component al mantalei. Un fragment singular de toartă a unei amfore elenistice, cu urmele ilizibile a 3 ştampile rotunde, a fost descoperit în acest strat, în apropierea structurii rectangulare amintite. A fost, de asemenea, iniţiate curăţarea, documentarea şi stabilizarea profilului vestic al mantalei, imediat la vest de soclu (PL. I/S6).