Celebra staţiune de la Traian este situată pe terasa mijlocie de pe stânga Râului Bistriţa, la baza căreia se află bogate izvoare de ape naturale, ce alimentează Pârâul Bahna. Situl a fost descoperit în 1951 de către Constantin Matasă, care în acelaşi an a efectuat aici şi un sondaj. Cercetările arheologice sistematice au afectat o suprafaţă totală de 2150 m2, derulându-se sub coordonarea Hortensiei Dumitrescu..., cu întreruperi, în perioada 1953-1961 -nota1. Vestigiile descoperite aici aparţin fazei Precucuteni I. În anul 2017 au fost efectuate noi investigaţii arheologice interdisciplinare neinvazive, ce au afectat parţial situl şi zona sa limitrofă, constând în cercetări de suprafaţă, fotografii aeriene cu drona, modelarea digitală a terenului şi prospecţiuni geomagnetice, în vederea reevaluării potenţialului staţiunii, stabilirii formei, dimensiunilor şi limitelor depunerii antropice, precum şi a gradului actual de conservare a vestigiilor. Deşi o parte din sit nu a fost cercetată datorită vremii nefavorabile şi a stării improprii a terenului agricol, a putut fi evidenţiată suprafaţa sa de aproximativ 1 ha, forma relativ circulară şi limitele, care sunt exclusiv naturale şi nu antropice. Săpăturile arheologice efectuate anterior au afectat majoritatea complexelor precucuteniene, astfel încât anomaliile magnetice detectate în urma investigaţiilor noastre nu oferă date concludente asupra diferitelor construcţii şi gropi. În urma săpăturilor arheologice de aici s-a menţionat faptul că aşezarea ar fi dispus de un sistem de apărare, constând într-un şanţ de aproximativ 300 m lungime, cu un volum de circa 1500 m2, dublat probabil şi de un gard - nota 2. În realitate însă, în zonele în care s-a presupus că ar fi existat şanţul de apărare antropic au fost identificate formaţiuni geologice discontinui, naturale aşadar. Resturile locuirii precucuteniene rămase necercetate invaziv sunt afectate în prezent de lucrările agricole.