Cheile Vârghişului reprezintă principalul areal carstic al Munţilor Perşani, situat în extremitatea nordică a acestora, la limita cu Munţii Harghita. În cadrul arealului carstic, au fost identificate peste 130 de peşteri, amplasate pe patru nivele de carstificare. În anul 2014 a fost iniţiat un program de reevaluare a potenţialului arheologic a carstului din Cheile Vârghişului şi au fost efectuate cerce...tări arheologice în peşterile Calului, Ursului, Gabor şi Abri 122, cu rezultate inedite in cea ce priveşte perioada paleoliticului mijlociu (Murătoreanu et al., 2015; Cosac et al., 2017; Vereş et al., 2017). Diagnosticul arheologic din anul 2018 a avut ca obiectiv identificarea peşterilor cu potenţial arheologic, alocarea de coordonate GIS, evaluarea intervenţiilor neautorizate, îmbogăţirea cu informaţii a bazei de date şi crearea unui repertoriu al carstului din aria Cheilor Vârghişului . Resursele financiare şi umane reduse au condiţionat şi limitat în anul 2018 stabilirea obiectivelor evaluării de teren. Prioritatea stabilită de noi a fost identificarea şi evaluarea Peşterii cu vase - 105. Aceasta este amplasată pe versantul drept al Cheilor Vârghişului, la aproximativ 72 de metri deasupra talvegului şi aparţine etajului carstic în care s-a format Peştera Gabor. Peştera cu vase - 105 este situată în proximitatea Peşterii Lublinit - nr. 9 şi aparţin aceluiaşi sistem carstic (fig.1). După I. Dénes aceste două peşteri comunicau printr-un culoar, astăzi inaccesibil din cauza unei surpări a terenului (Dénes, Szabó, 2000). I. Dénes a descoperit în Peştera Lublinit, în galeria principală, pe peretele de sud, la circa 12 m. de la intrare, sub o movilă de pietre aşezate intenţionat, un tezaur de obiecte din bronz, două topoare şi două brăţări plurispiralice, atribuite, pe baza asociaţiei cu ceramica prezentă, culturii Wietemberg (Dénes, Szabó, 1998). Peştera 105 are dimensiuni modeste, la intrare 3 m. Înălţime şi 1,5 m. Înălţime (fig. 1, 2), iar galeria are o lungime de 5,5 m. Şi o lăţime de 2 m. Prezintă un profil al patului puternic descendent. În 1979, anul descoperiri sale, intrarea era blocată cu o depunere de pietre. Descoperitorul, speologul I. Dénes, a deblocat accesul şi a observat prezenţa a două străchini tronconice, depuse în partea de nord – vest a spaţiului peşterii. Vasele conţineau un material alcătuit din pământ şi oase. În partea centrală a peşterii au mai fost identificate fragmentele unui vas şi o unealtă din os (Dénes, Szabó, 2000). Din păcate, descoperitorul a neglijat importanţa recuperării integrale a conţinutului vaselor. Este un exemplu nefericit de alterare profundă a informaţiei arheologice. După Sándor József Sztáncsuj (2015), vasele aparţin tipologic grupului Ariuşd. În spaţiul peşterii nu mai sunt prezente alte materiale arheologice, fapt ce ar sugera că acesta a fost blocat după depunerea vaselor (Dénes, Szabó, 2000). În iulie 2018 am reidentificat cu mare greutate Peştera 105; intrarea sa nu este vizibilă decât din proximitate, este greu accesibilă de la nivelul Vârghişului şi este amplasată la baza unui perete aproape vertical. La intrare se observă numeroase blocuri de calcar cu dimensiuni variabile, aceştia fiind prezenţi şi în interiorul peşteri, iar la baza patului puternic descendent au fost descoperite o mandibulă de urs şi o coastă. Nu ştim dacă acestea pot fi asociate cu descoperirea iniţială. Materiale de factură Ariuşd mai sunt prezente şi în peşterile Mare, Calului şi nr. 10, dar toate au fost identificate în perioada de pionierat a cercetărilor arheologice din aria carstului şi au fost decontextualizate. Din punctul nostru de vedere, cel puţin în acest stadiu al cercetărilor arheologice, nu se poate discuta de o locuire, chiar şi de o scurtă durată, a comunităţilor Ariuşd în aria carstului Cheilor Vârghişului. Este vorba, considerăm noi, de un comportament necunoscut, probabil ritualic, cum ne indică cu certitudine datele arheologice din Peştera 105. Doar o reluare a cercetărilor arheologice poate confirma sau infirma ipoteza noastră (Murătoreanu et al., 2018).