Comuna Dumbrăveni, care ocupă o suprafaţă de 44,72 km2, este amplasată în partea estică a judeţului Suceava, în contact cu traseul cursului râului Siret. Teritoriul său se găseşte în zona de contact dintre Podişul Sucevei (mai precis cel al Dragomirnei) şi lunca râului Siret. În partea de nord comuna se învecinează cu teritoriul comunei Siminicea, iar în vest se învecinează cu oraşul Salcea. Limita urmăr...eşte dealurile Dumbrăveni, La Căprărie, şi Dealul Văratecului. În partea de sud comuna Dumbrăveni se învecinează cu comuna Vereşti, iar în est cu comuna Vlădeni din judeţul Botoşani. În perioada 26 septembrie – 09 octombrie 2016, s-au desfăşurat cercetări de diagnostic arheologic, conform autorizaţiei nr. 247 din 25 octombrie 2016, emisă de către Direcţia Patrimoniu a Ministerului Culturii, obiectivul investigaţiilor fiind acelea de a delimita situl arheologic din locul numit sugestiv Sălişte şi de a stabili prezenţele arheologice şi stratigrafia zonei, precum şi datarea precisă a etapelor de locuire. Situl se află (inclusiv toponimul Sălişte o demonstrează), în prima vatră a satului, din secolele XIV-XVII, el incluzând şi vechea biserică de lemn şi pe cea actuală, de zid. Amplasamentul său era foarte favorabil locuirii, într-o microzonă cu puternice izvoare, canalizate ulterior de CAP (toponim vechi Şapte Fântâni), relativ adăpostit între dumbrăvi şi păduri seculare, suficient de aproape de cursul Siretului, o importantă arteră de comunicaţie de-a lungul timpului. În cadrul cercetării s-au executat sondaje în patru grădini. Pentru primul sector (A) a fost ales terenul lui Vasile Oboroceanu, aflat la o depărtare de circa 150 m nord de biserică. Aici, în total, s-au executat patru secţiuni cu dimensiunile de 1,50 m lăţime şi 10 m lungime. Au fost interceptate resturile arheologice provenind de la patru locuinţe datând din secolul al XVIII-lea (poate şi jumătatea celui următor), caracterizate prin lentile masive de dărâmături, resturi de cărămizi, pământ ars, oase şi fragmente de vase, resturi de tencuială şi de mortar pe bază de var. Aici au fost cercetate şi urmele unei foste construcţii medievale, poate atelier, adâncită până la -1,50 m faţă de nivelul actual de călcare, cu loc de foc deschis, intens (pământ ars la caramiziu, zgurificat, pe o profunzime de 7–10 cm), complex de unde a rezultat o cantitate foarte mare de ceramică fragmentară, alături de oase de animale domestice. Întrucât cea mai veche ceramică se datează în veacul al XIV-lea, incluzând şi perioada legendarului „Descălecat” al Moldovei, construcţia se datează în acest veac. Ulterior, în secolul al XV-lea în groapa locuinţei s-au aruncat mari cantităţi de ceramică fragmentară şi resturi osteologice, toate ducând în cele din urmă la umplerea gropii de gunoi menajer. Ceramica este în curs de prelucrare în cadrul laboratorului zonal de restaurare al Muzeului Bucovinei. Construcţia a avut un contur neregulat, relativ asemănător cifrei „8” şi o adâncime diferenţiată, între cele două părţi/ compartimentări distincte, care au putut fi evidenţiate. Partea mai puţin adâncită fusese săpată până la o adâncime de -1,07 m, cealaltă având adâncimea, aşa cum s-a arătat mai sus, de 1,50 m. Deoarece nu s-au descoperit resturi de lut ars provenind de la lutuială de pereţi şi nici o catitate mare de cărbuni, presupunem că această construcţie a fost de tipul unei colibe, adâncită la ceva peste un metru în sol (la vremea respectivă), unde se putea practica şi un meşteşug. Cu toate că aici nu s-a locuit pe o perioadă îndelungată, urmele de foc deschis, fără îngrăditură din piatre, demonstrează prin profunzimea stratului de pământ ars, de 7–8 cm grosime, o durată şi o intensitate a focului destul de ridicată. În sectorul (B) – grădina din spatele casei familiei Mursa, aflată la circa 35 metri sud de biserica nouă, s-au executat 5 secţiuni, fiecare de 12 metri lungime şi 1,50 m lăţime. Din păcate nu au fost surprinse complexe arheologice, cu excepţia unei mici aglomerări de chirpic şi bucăţi de cărbune, totul la nivelul vechi de călcare. Nu poate fi vorba despre o vatră, ci mai degrabă despre resturi de prăbuşire de la pereţii unei locuinţe din apropiere. Important este faptul că aici a apărut ceramică specifică culturii Poieneşti-Lucaşeuca (sec. II-I î. Chr.), inclusiv fragmente provenind de la o strecurătoare. Din păcate, proprietarii nu neau permis o ultimă secţiune, iar parohul bisericii din vecinătate nu s-a grăbit să aprobe o altă secţiune, de control, în curtea bisericii, plasată pe un teren mai înalt, şi mai aproape de fostul izvor principal. Sectorul (C) a fost ales în grădina lui Ioan Hulubeţ, unde, în spatele şurii sale s-au executat două secţiuni de 14 metri lungime şi 1,50 m lăţime, în vecinătatea sudică a sectorului (B). În secţiunea SII, s-au surprins resturi de la o construcţie modernă, cu mult pământ ars la cărămiziu. În acest sector, ca şi în sectorul (A), s-au găsit şi câteva fragmente ceramice din epoca bronzului, ceea ce îmbogăţeşte fondul informatic despre sit. Şi aici, proprietarul ne-a limitat accesul la săpătură. Construcţia modernă se leagă probabil de un fost schit, care, conform tradiţiei locale a existat aici cu mult timp în urmă. Sectorul ultim, (D), a fost ales în grădina din spatele gospodăriei profesorului Andrei Sandu, plasat nu departe de sectorul (A), la circa 65 de metri N-E de acesta. Aici s-au practicat două secţiuni, cu lungimea de 7 m şi lăţimea de 1,50 m, acestea conducând la identificarea unei construcţii relativ recente, lungă de circa 7 metri, care a lăsat în sol, sub stratul vegetal, o mare cantitate de moloz, inclusiv mortar pe bază de var şi pământ ars la cărămiziu. În faza incipientă de cercetare teritorială a comunei este deocamdată dificil să datăm cu exactitate primul nivel de locuire medievală de aici. Atât cercetarea de suprafaţă din diferite grădini ale sătenilor din punctul Sălişte, cât şi cea a suprafeţelor săpate efectiv, nu au dus la descoperirea de ceramică mai veche de secol XIV, la mijlocul său petrecându-se şi legendarul „Descălecat” al Moldovei. Ceramica a fost modelată cu roata şi are un aspect mai rudimentar. Concluzionând, situl numit Sălişte (toponim cu semnificaţia unei foste vetre de sat, derivat de la slavul „selo”, cu sens de sat), a adăpostit cel mai vechi nivel de locuire medieval din comună, probabil contemporan cu începuturile satului care a existat în locul numit Româneşti, de pe o veche terasă a Siretului şi unde se găseşte ceramică contemporană. Undeva după anul 1300 oricum, comunităţi omeneşti venite de dincolo de munţi, în cadrul largii colonizări care s-a desfăşurat înainte şi imediat după fondarea Moldovei, şi-au ales unele locuri propice vieţuirii, inclusiv în Sălişte. Cu ocazia cercetărilor de diagnostic arheologic s-a revăzut şi un sit de lângă traseul căii ferate Vereşti-Botoşani, în NNE comunei. Şi aici, avantajele mediului natural (teren în pantă lină, bine însorit, apropierea imediată a unui fir de apă - posibil chiar cu o baltă pe traseul său) au determinat locuiri umane în mai multe etape istorice. Pe lângă epoca bronzului şi secolele IV-V d. Chr., în toamna anului 2016, au fost descoperite, în premieră şi fragmente ceramice medievale, din secolul al XV-lea şi mai târzii. În lipsa altor informaţii, putem doar bănui că la un moment dat, prin creşterea demografică, familii din Româneşti au putut veni aici formând un cut. Satul şi-a luat numele de la un fost proprietar – „unde au fost curţile lui Dumbravă”, întărit lui Mândru Jumătate, ulterior dăruit Mitropoliei Moldovei de către Elena Dragsineasa215. În vechea Moldovă se cunosc mai multe sate cu nume identice sau foarte apropiate, apărute probabil de la foste dumbrăvi ce existau în preajmă216. M. Costăchescu, cunoscutul editor de documente medievale, a afirmat pentru prima sa atestare scrisă: „… identific satul din 1430 Dvoriştea, unde au fost curţile lui Dumbravă cu Dumbrăvenii din judeţul Botoşani... . Era şi în veacul al XIV-lea. Îşi are numele de la un Dumbravă”. Trebuie şi pe mai departe avută în vedere şi legenda despre geneza satului Dumbrăveni: „Legenda spune că în locul comunei Dumbrăveni era o pădure de stejari numită „Dumbravă”, în mijlocul căreia era un schit de călugari, numit „Trestioare” şi mai în urmă Dumbrăvioara care era un pendinte de mănăstirea Putna din Bucovina. Puţinii locuitori ce s-au stabili în Dumbrăvioara pe lângă schit au fost numiţi Dumbrăveni”217. În evul mediu în Moldova au existat mai multe sate Româneşti: pe Prut (jud. Botoşani), pe Putna (jud. Vrancea), pe Valea Neagră (jud. Neamţ), pe Horaiţa (jud. Suceava), pe Jeravăţ (jud. Vaslui, dispărut), pe Vaslui (jud. Vaslui, dispărut), pe Berheci (jud. Galaţi, dispărut), sau unul în apropiere de Podul Iloaiei (jud. Iaşi, tot dispărut). Din păcate, în merituoasa monografie de nume de locuri a lui Alexandru Gonţa, nu apare pe Siret un astfel de nume218. În această situaţie fie numele satului nostru rămâne un mister, toponimul actual nefiind cu referire la denumirea sa veche, fie - mai plauzibil - satul nu a rămas atestat în documentele medievale.