Suprafaţa cercetată face parte din ansambluri de situri arheologice Bucşani (La) Pădure. În urma cercetărilor sistematice extinse şi a sondajelor şi carotajelor din Microzona Bucşani am inclus în aceeaşi staţiune mai vechile sau mai noile puncte cunoscute sub toponimele La Cimitir, La Biserică, La Dispensar, La Lăptărie, La Şcoală, La Dolot, La Piscină, La Pădure, Pădure 2, La Buric, La Cuptor, Izvor şi Izvor 2..., Pepinieră şi Pepinieră 2. Fiecare dintre aceste toponime indica, la un moment dat, descoperirea la suprafaţa solului sau, în cazul punctelor La Pădure, Pădure 2 şi Izvor 2, prin săpături arheologice, de resturi antropice. Situaţia generală topografică ne-a determinat să includem toate aceste spaţii într-un întreg, definind astfel un ansamblu. Întreaga terasă inferioară stânga a Neajlovului (în fapt, terasa construită de râu) este locuită în această zonă. Suprafeţele locuite, începând din perioada Boian-Giuleşti şi continuând până în contemporaneitate, nu sunt disjuncte. Se suprapun, se întrepătrund, indicând, fără îndoială, că întregul spaţiu a fost permanent şi integral locuit sau cel puţin strict controlat de diferitele comunităţi. Fiecare perioadă are sau pare să aibă concentrări periodice. Tell-urile de La Pădure şi Pădure 2 sunt cele mai clare exemple. Alături de acestea există însă, fără a fi de această dată tell-uri, cel puţin alte două concentrări de materiale ceramice tipic gumelniţene. De exemplu, în plus, în funcţie de ceea ce este vizibil la suprafaţa solului, putem presupune că existau anumite concentrări de locuire din epoca bronzului, dar ceramica din această perioadă se întâlneşte pe întreaga suprafaţă a terasei inferioare. Aceeaşi situaţie, dar la o mai mare scară se întâlneşte pentru perioada medievală. Prima intervenţie autorizată în zona ansamblului de situri s-a petrecut în anul 2000, prin debutul cercetărilor în tell-ul Bucşani Pădure. În acel an, situl respectic primea codul RAN 101387.02. Identificările de materiale arheologice în urma unor periegheze repetate pe terasa inferioară a Neajlovului şi caracteristicile generale topografice au permis definirea existenţei unor locuiri din diferite perioade istorice. O serie de sondaje şi carote ne-au facilitat şi realizarea primelor considerente de natură stratigrafică, orizontală şi verticală, dar a impus şi înregistrarea unora dintre concentrările de materiale arheologice în Registrul Arheologic Naţional, sub coduri diferite - 101387.04 primea concentrarea de material de la Pepinieră 2, 101387.05 - tell-ul Pădure 2, 101387.09 - Izvor, 101387.12 - Şcoală. Cercetările de suprafaţă şi carotele în diverse puncte ale terasei inferioare, dar mai cu seamă o serie de sondaje au demonstrat faptul că individualizările toponimice nu corespund realităţii, în sensul că nu sunt locuiri spaţial disjuncte. Dimpotrivă, aşa cum aminteam mai sus, suprafeţele locuite, începând din perioada Boian-Giuleşti şi continuând până în contemporaneitate, nu sunt disjuncte. Se suprapun, se întrepătrund, indicând, fără îndoială, că întregul spaţiu a fost permanent şi integral locuit sau cel puţin strict controlat de diferitele comunităţi. Astfel, în 2007 am definit ansamblul de situri numit după primul toponim şi prima cercetare sistematică, Bucşani Pădure1. Firesc, noul cod RAN trebuia să înglobeze seria de coduri acordate fiecărei locuiri în parte şi să marcheze succesiunea logică - 101387.02. În punctul de La Şcoală primele materiale arheologice au fost descoperite în urma unor cercetări de suprafaţă, în anul 2004. Spaţial, sub acest toponim, care a suferit şi schimbarea descrisă mai sus, erau încadrate terenul viran din proximitatea imediată a clădirii şcolii (construcţie din anii ’70) şi grădinile private care îl încadrau. Identificasem atunci, la suprafaţa solului (în amintitele grădini), fragmente de chirpic ars şi ceramică Gumelniţa, din epoca bronzului, Latène şi din diferite etape ale perioadei medievale. În decembrie 2005, Primăria Bucşani a dispus săparea unui şanţ de drenare a apei de-a lungul şcolii, pe marginea unui drum secundar, spre lunca Neajlovului. Profilul acestuia indica prezenţa unui „nivel cultural" de cca. 0,50 m grosime. Au fost recuperate atunci câteva zeci de fragmente ceramice, în general, atipice, dar în majoritate aparţinând epocii bronzului şi perioadei Latène. De asemenea, o groapă de mici dimensiuni fusese secţionată de şanţul de drenare a apei. Resturile antropice erau mai numeroase în zona mai înaltă a terasei inferioare a Neajlovului, spre luncă, dispărând cu totul în imediata vecinătate a clădirii şcolii. În campania 2007, pe baza autorizaţiei de cercetare sistematică nr. 2805/08.05.07, în staţiunea Bucşani Pădure, am efectuat un şir de nouă carote, din metru în metru, amplasat paralele la 3 m de amintitul şanţ. Stratigrafia era identică, aşa cum s-a confirmat şi în urma cercetărilor arheologice preventive ulterioare. În acelaşi an, construirea unei extinderi a clădirii şcolii a impus realizarea unei cercetări preventive. Se precizau atunci cu exactitate stratigrafia antropică şi naturală a terasei inferioare, confirmând şi completând mai vechile observaţii de teren. Nu fusese descoperit decât un complex arheologic. Pe un contur aproximativ oval, având diametrele de 1,52 şi, respectiv, 2,35 m, a fost identificată o lutuială, arsă la brun-cenuşiu şi având o grosime maximă de 2,3 cm. Pe alocuri era suprapusă de o alta, mult mai subţire, de maximum 0,6 cm. Deşi nu au fost identificate eventuale gropi de pari, nici material arheologic care să ne inducă o concluzie fermă, înclinăm să acordăm acestei structuri o funcţionalitate probabilă. Este foarte posibil ca cele două lutuieli să aparţină unei construcţii uşoare (nu a fost descoperit deloc chirpic ars, dar au fost identificate fragmente de lemn ars), de scurtă durată. Oricum, lipsa materialului arheologic este frapantă. Au fost descoperite numai câteva fragmente ceramice, de mici dimensiuni, neavând însă contact fizic cu suprafaţa lutuielilor. Atât documentaţia privind propunerea de descărcare de sarcină arheologică a terenului de sub viitoarea extindere a clădirii şcolii, cât şi documentul remis Primăriei comunei Bucşani, dar şi Consiliului Local al comunei Bucşani de către Muzeul Naţional de Istorie a României, primind număr de înregistrare, evidenţiau, pe de o parte, zona exact cercetată preventiv, iar pe de alta, precizau limitele ansamblului de situri din care făcea parte zona propusă spre descărcare de sarcină arheologică, utilizându-se pentru aceasta toponime locale şi construcţii. Cu toate acestea, în septembrie 2008, Primăria comunei Bucşani a dispus săparea cu un utilaj mecanic a unei gropi de dimensiuni apreciabile (cca. 25 x 12 m) în zona şcolii. Sesizarea către Inspectoratul Judeţean de Poliţie Giurgiu, Serviciul Investigaţii Criminale, a condus şi la încheierea unui contract de prestări servicii între Primăria comunei Bucşani şi Muzeul Naţional de Istorie a României, pentru cercetarea arheologică preventivă. Una dintre primele obligaţii ale instituţiei de cercetare a fost de a întocmi un prim raport, de evaluare asupra intervenţiei neautorizate, la sfârşitul anului 2008. Raportul includea detalii privind estimarea distrugerilor provocate, evidenţiate în urma îndreptării, curăţării şi lecturării profilelor amintitei gropi. Totalul suprafeţei care trebuia cercetată preventiv se apropia de 8.000 m2. Judecând după rezultatele obţinute în urma cercetărilor preventive din campania 2007, dar şi a recuperării de informaţii din zona intervenţiei neautorizate, am considerat că timpul şi resursele financiare alocate sunt suficiente. Descoperirea necropolei medievale a bulversat calculele iniţiale. Proiectului iniţial al terenului polisportiv a trebuit să-i fie modificat amplasamentul iar cercetarea arheologică să se concentreze în zona acestui nou amplasament - atingând un total de cca. 2470 m2. Încheind această introducere, trebuie să evidenţiem un mod de a privi sau înţelege lucrurile - în decursul campaniei 2009, în prezenţa arheologilor şi a tuturor muncitorilor necalificaţi, în imediata vecinătate a suprafeţei deschisă cercetării, în plin sit, un excavator, la indicaţiile reprezentanţilor Primăriei Bucşani, a săpat un şanţ de mai bine de 16 m lungime care a afectat o serie de complexe arheologice. Pus în faţa unui asemenea fapt, în condiţiile luării la cunoştinţă că distrugerea parţială a unui sit arheologic reperat poate conduce la întocmirea unui dosar penal, nu poţi rămâne decât perplex, cel mult să ai dubii asupra capacităţii umane de înţelegere a unor lucruri. Succesiunea stratigrafică a depunerilor din suprafaţa cercetată este aceeaşi relevată de secţiunile cercetate în 2007, ca şi de carotele realizate anterior, în cadrul campaniei de cercetări sistematice de la Bucşani. Siglele depunerilor stratigrafice se regăsesc pe desenele profilelor secţiunilor şi pe fotografiile însoţitoare (atunci când este cazul) ale raportului. - sol actual, organic, nearat niciodată. - amestec de silt, nisip şi argilă, cenuşiu închis, omogen, având o structură agregată. Are rare incluziuni de pietriş centimetric. - în general, are aceleaşi caracteristici, fiind însă brun-cenuşiu, mai eterogen, mai poros şi conţinând mai mult pietriş. Nu conţine constituenţi antropici decât în mod excepţional (probabil antrenaţi în bioturbaţii). - argila terasei inferioare. - pietriş (cu diametrul de 1-3 cm) în matrice argiloasă. Grosimile straturilor nu sunt aceleaşi peste tot. Gropile mormintelor şi a unor complexe au fost săpate din nivelul 2, celelalte de la partea superioară a nivelului 3. Trebuie să menţionăm că decaparea mecanică utilizată a afectat integral nivelul 1 şi o bună parte a nivelului 2. Amintim şi aici faptul că cele mai multe dintre complexe au fost distruse de necropola medievală care le suprapune stratigrafic. De aceea, informaţiile în legătură cu o parte a lor este de calitate mediocră. Aşa cum menţionam anterior, descoperirile arheologice acoperă fragmente temporale importante2. O serie de fragmente ceramice pot fi puse în legătură cu o locuire Boian, probabil Spanţov. Excizia largă este o tehnică utilizată de aceste comunităţi, deşi continuă să fie folosită şi în perioada următoare. Acest fapt şi neidentificarea în întreaga Microzonă Bucşani nu au fost descoperite materiale Boian-Spanţov, ne determină să le atribuim unei faze timpurii Gumelniţa. Aceleiaşi civilizaţii îi aparţin alte câteva complexe - două gropi şi o serie de vase fragmentare. Aceleiaşi locuiri îi pot fi atribuite şi cele mai multe dintre piesele din silex descoperite, ca şi o serie de fragmente de râşniţe. Asemănarea până la identitate cu descoperirile din tell-urile gumelniţene din microzonă indică o contemporaneitate. La numai 350 m NNV de suprafaţa cercetată, pe aceeaşi terasă inferioară, este amplasat tell-ul Pădure 2, iar la cca. 600 m NV, de această dată în luncă, este situat tell-ul de La Pădure. Ambele situri au fost fie sondate - primul, fie cercetate sistematic - cel de-al doilea. Epocii bronzului (Tei final) îi aparţin doar o serie de fragmente ceramice imprimate şi incizate. Nu a fost descoperit nici un complex care să aparţină acestei perioade. Ambele locuiri sunt în legătură cu siturile identificate anterior pe terasa inferioară sau/şi în lunca Neajlovului şi nu sunt, probabil, decât simple puncte de staţie. Perioadei Latène 3 (clasică, dar şi din sec. III p.Chr.) îi aparţin cele mai multe dintre descoperiri. Cele mai multe, în proporţie covârşitoare sunt gropile de lut, în general, tronconice în secţiune, uneori cuptorite la partea inferioară. Trebuie menţionat că, exceptând o locuinţă semiadâncită care poate fi atribuită acestei perioade, toate celelalte complexe sunt gropile amintite. În ceea ce priveşte Latène -ul clasic, este prima descoperire de acest fel din Microzona Bucşani. În schimb, staţiuni din sec. III p.Chr., unele databile în sec. II-III p.Chr., sunt identificate trei, două la numai 1-1,2 km în linie dreaptă. Urmează o locuire din sec. VI p.Chr. De data aceasta, raportul gropi/locuinţe este invers. Materialul ceramic indică o perioadă timpurie a acestui secol4. Complexele care nu sunt gropi sunt reprezentate de locuinţe semiadâncite, cele mai multe având cuptoare săpate orizontal pe una din laturile gropii locuinţei. Locuinţele nu sunt incendiate iar materialul nu este bogat, rar întregibil. Gropile de acces cu cuptoare şi locuinţele semiadâncite cu acelaşi gen de cuptor sunt caracteristice şi frecvente în aşezările din sec. VI. Din acest punct de vedere, nici o noutate, dar se completează repertoriul acestei perioade. Locuirii medievale în zona Bucşanilor îi aparţin mai multe momente stratigrafice. O serie de fragmente ceramice descoperite şi anterior pe terasa inferioară indică o locuire de la sfârşitul sec. XIII-XIV5. În campania 2009, în zona vestică a suprafeţei şi în spaţiul necercetat integral (şi, din această cauză, neinclus în această propunere de descărcare de sarcină arheologică) dintre aceasta şi limita terasei, au fost descoperite o serie de fragmente ceramice smălţuite similare celor de la Păcuiul lui Soare sau Zimnicea databile în această perioadă. Nedescoperindu-se nici un complex, nu se pot face mai multe consideraţii. Importantă în această fază a cercetării este simpla menţiune. Dacă nu vor identificate resturi de locuinţe sau alt tip de complex, aceste fragmente pot fi puse în legătură cu necropola medievală. În acest moment al prelucrării materialelor arheologice, necropola medievală poate fi larg datată, la prima vedere, în sec. XIV-XVI. Trebuie menţionat că piesele sunt în curs de restaurare şi conservare şi, de aceea, nu ne putem pronunţa decât asupra formei lor generale. O serie de inele aparţinând inventarului unor morminte, pot fi însă datate mai timpuriu, în sec. XI-XIII, având perfecte analogii mai cu seamă în necropolele bizantine din Dobrogea - Dinogeţia6, Enisala7, Nufăru La Piatră8 şi Păcuiul lui Soare9. De asemenea, două piese similare, datate în sec. XII, aparţin inventarului a două morminte din necropola de la Peteni (jud. Covasna), atribuită populaţiei de tip Bjelo-Brdo10. Acestei perioade îi corespund, cu siguranţă, şi două morminte - M206, M303 - cu groapa săpată pe conturul corpului uman, cu nişă pentru cap, similare celor din necropola medievală de la Feldioara11, datate în a doua jumătate a sec. XII - începutul sec. XIII. Oricum, acest tip de groapă sepulcrală nu depăşeşte cronologic finele sec. XIII în întreaga Europă12. Din păcate, în acest stadiu al cercetării, monedele descoperite în morminte nu au fost restaurate, fiind încă ilizibile. O serie de inele, cu ornament granulat în jurul monturii, este asemănătoare sau cvasi-identică cu unele descoperiri din necropolele medievale de la Dinogeţia13, Isaccea14, Cetăţeni Sub Cetăţuie15 şi Poiana Târgului16, Craiova Fântâna Obedeanu17, Măicăneşti-Străuleşti cimitirul 218, datate începând cu sec. XIII. De asemenea, cerceii descoperiţi în necropola de la Bucşani sunt similari unora de la Cetăţeni Sub Cetăţuie19, Craiova Fântâna Obedeanu20, şi Bragadiru21 - dataţi începând din acelaşi sec. XIII sau cvasi-identici cu unii descoperiţi la Dridu22 dataţi în sec. XI-XII. În ceea ce priveşte multitudinea de inele sigilare, nefiind restaurate, nu putem preciza decât faptul că apare în morminte medievale, începând cu sec. XIV23. O locuinţă de suprafaţă care acoperă şase morminte şi o groapă care secţionează un altul, ambele structuri datate prin ceramică în sec. XVI-XVII (mai degrabă în primul dintre aceste secole), reprezintă o datare ante quem pentru funcţionarea cimitirului. Oricum, ştergerea din conştiinţa colectivă a existenţei unei necropole trebuie să se fi petrecut într-un interval suficient de timp, încât să se ajungă la ridicarea de construcţii în acelaşi spaţiu. Nu este exclus ca această schimbare să se fi petrecut în intervalul care pare a fi marcat de modificări drastice în structura proprietăţii din zonă - a doua jumătate a sec. XV. De aceea, înclinăm, în acest moment al analizei, să datăm cea mai mare parte a necropolei medievale de la Bucşani în sec. XIII-XV, putând presupune că primele înmormântări aparţin sec. XII iar ultimele, eventual, sec. XVI, deşi este puţin probabil. Prima atestare a numelui Bucşani o aflăm într-un document din martie 1433, prin care domnitorul Alexandru Aldea dădea câştig de cauză mănăstirii Bolintin. Apoi, urmează o succesiune de documente din sec. XV care tratează aceeaşi problemă. Mănăstirea Bolintin a fost ctitorită de logofătul lui Mircea cel Bătrân, Filos, la sfârşitul sec. XIV sau începutul celui următor24. Nu vom intra în foarte multe detalii aici, subiectul nefăcând în mod direct obiectul prezentului raport, dar trebuie să evidenţiem o serie de elemente. În primul rând, atât primul document, cel din 1433, cât şi cel de-al doilea, aparent identic, acordat de Vlad Dracul în 1437, tratează aceeaşi problemă. Mănăstirea Bolintin primeşte jumătate din satul Bolintin, "împotriva Bucşanilor". Sintagma utilizată, pluralul antroponimului şi nemenţionarea niciunui personaj ne determină să credem că dreptul, cel puţin de utilizare, asupra jumătăţii de sat Bolintin fusese până la acea dată exercitat de obştea Bucşanilor. Ctitorirea mănăstirii între satul Bolintin şi nucleul satului Bucşani nu a fost de bun augur pentru viitoarea structură a proprietăţii în zonă. La 20 de ani după pierderea amintitei jumătăţi, mănăstirea primeşte jumătate din satul Bucşani (prima dată menţionat ca atare) - o scurtă perioadă moşie domnească - şi întregul sat Bolintin. Vladislav al II-lea va fi cumpărat bucata de sat închinată mănăstirii, foarte probabil, de la moşnenii bucşăneni. Basarab cel Bătrân întăreşte în 1474 aceleaşi două sate iar peste cinci ani, Basarab cel Tânăr face acelaşi lucru, scutind mănăstirea şi de o serie de taxe vamale. Este important de menţionat faptul că, deşi nu mai este tratată ca jumătate, posesiunea bucşănească a mănăstirii nu reprezenta integralitatea teritoriului. Perioada celui de-al XV-lea secol este momentul în care Bucşaniul mănăstiresc se individualizează şi se separă de un Bucşani care, aşa cum încep să ne indice documentele, devine, în parte, moşie boierească. Faptul marchează, implicit, nu numai transferul de proprietate de la obştea moşnenilor în cele două direcţii, chiar dacă nu in totalitate (un document din 14 iulie 1520 aminteşte o serie de moşneni iar un altul, din 19 aprilie 1577, menţionează o tranzacţie făcută "cu ştirea tuturor megieaşilor" - ambele transcrise mai jos), dar şi foarte probabile perturbări drastice în mentalitatea locuitorilor din Bucşani şi a vieţii lor cotidiene. O consecinţă a acestora poate fi încetarea utilizării necropolei cercetate, mutarea locului de îngropăciune şi ocuparea spaţiului sepulcral, a cărui amintire se pierde, de construcţii civile. Bucşani de Jos şi Bucşani de Sus sunt sate amintite la sfârşitul sec. XIX25 iar o separare pe "cartiere" există şi astăzi. Cel mai probabil, cel de-al doilea este fosta moşie mănăstirească. Un spătar, Cega , este martor al întăririi date de către Vlad Călugărul (13 iulie 1482) lui Roman şi fraţilor săi pentru ocine la Miceşti şi Uliteşti26. Fără să mai apară în documentele din sec. XV, Cega spătarul este amintit ulterior, atunci când se descriu proprietăţi bucşănene. Reţinem deocamdată faptul că o familie de boieri locali (aşa cum vom vedea mai jos) accede spre funcţii în sfatul domnesc. O serie de alte documente, din prima jumătate a sec. XVI, ne-a oferit posibilitatea de a construi un arbore genealogic şi de a urmări evoluţia schimbărilor de proprietate în jumătatea nemănăstirească. Alături de familia care a dat membri în sfatul domnesc şi o soţie de domnitor (Radu de la Afumaţi) sunt amintiţi şi moşneni. Evident, documente care atestă satul Bucşani şi diverşi locuitori şi proprietari sunt relativ frecvente în sec. XVII-XVIII. Ulterioare necropolei şi fără a fi, deocamdată, cu putinţă de a fi puse în legătură cu descoperirile arheologice, nu le amintim nici măcar sumar. Au fost cercetate, aşadar, integral sau parţial, 311 morminte. Mormintele triple (unul singur), duble sau reînhumările ridică numărul scheletelor la 323. Dintre acestea, 101 au aparţinut unor copii (Infans I şi Infans II), 28 unor sub-adulţi (Juvenil) iar 194 unor adulţi - maturus şi senilis (nu este, însă, exclus ca numărul acestora să scadă în favoarea celei de-a doua categorii - atribuirea unora s-a realizat pe teren, fără aportul antropologului). În general, gropile mormintelor sunt ovale (mai cu seamă, în cazul copiilor) sau rectangulare, săpate foarte rar mai jos de nivelul argilei terasei inferioare (care, în general, se termină în zona necropolei la o adâncime maximă de 1,50 m). Cele mai multe gropi folosite pentru înhumarea adulţilor se opresc în argila terasei, amplitudinea maximă de adâncime fiind în intervalul -1,10/-1,20 m. Gropile mormintelor de copii rar depăşesc adâncimea de 1 m, majoritar plasându-se în intervalul -0,60/-0,80 m. Nici unul dintre defuncţi nu a avut sicriu. Nu au fost descoperite cuie care să indice îmbinarea corespunzătoare, deşi în unele morminte a fost descoperit câte un piron, cui sau ac din fier, cele mai multe, de dimensiuni mici, întotdeauna plasate în jumătatea corespunzătoare părţii superioare a corpului (în 29 de cazuri - ac sau cui subţire şi lung; în şase cazuri - piroane). În nici un caz nu sunt două piese de acest tip în acelaşi mormânt. Prezenţa lor trebuie pusă în legătură cu altceva. În aproximativ 20% din morminte s-au identificat resturi de lemn carbonizat provenind cu siguranţă de la targa (placă de lemn) defunctului. Uneori, acestea erau depuse direct pe cadavru, alteori se sprijineau pe o treaptă cruţată spre partea inferioară a gropii, la 0,05-0,20 m deasupra nivelului actual al resturilor osteologice umane. Modul şi gradul de deplasare a unor părţi de schelet pot fi puse în legătură cu acoperirea sau nu a corpului de această placă din lemn. Cele mai multe dintre scheletele însoţite de resturi de placă prezintă deplasări importante, fie rotaţii laterale ale membrelor inferioare (din încheietura şoldului), fie deplasări importante ale craniilor (uneori, mandibula fiind în poziţie anatomică). Din păcate, pentru 121 de schelete nu a putut fi determinată poziţia cel puţin a unuia dintre membrele superioare. Cauzele sunt fie de natură depoziţională - degradarea până la disparaţie a oaselor sau deranjamentele datorate gangurilor (mai cu seamă în cazul mormintelor de copii), fie au legătură cu interceptarea unor mai vechi morminte de gropile celor mai noi şi reînhumarea scheletelor, fie corespund unui stadiu al cercetării (în cazul mormintelor parţial investigate). Astfel, pentru 202 schelete se cunoaşte poziţia mâinilor. Dintre acestea, 24 aveau una sau ambele palme în zona cervicală, pe clavicula corespunzătoare. Deci aproximativ 12% pot aparţine membrilor comunităţii aşa-zis bogumile27 (bogomile). Din cele 24 de schelete amintite, numai două au ambele palme în zona claviculei, 22 având fie dreapta, fie stânga în această poziţie. Tratamentul celor presupuşi bogumili, cel puţin prin prisma rezultatelor arheologice, nu diferă de cel al personajelor înmormântate cu mâinile în poziţii normale. Au acelaşi tip de inventar (inele sigilare, inele torsionate, nasturi globulari, monede), aproximativ în aceeaşi proporţie, sunt însoţiţi de tărgi în aceeaşi măsură, acoperă aceleaşi clase de vârste, mormintele nu se regăsesc grupate într-o anume zonă a necropolei şi nu sunt orientate preferenţial28. Singurele excepţii le-ar putea constitui prezenţa unei lame fragmentare de cuţit care însoţeşte scheletul din M136, prezenţa a două inele sigilare în cazul M26 (singurul exemplu de acest gen) şi existenţa unei aglomerări de resturi osteologice de mamifere domestice (porc şi vită) în groapa M25, la cca. 0,50 m de extremitatea distală a tibiei dreapta. Mărimea gropii mormântului, care a permis şi integrarea acestora, şi inexistenţa vreunei perturbări stratigrafice asigură apartenenţa oaselor de mamifere la M25. Dar, prezenţa unei ofrande (?) de carne sau a resturilor carnate ale unui banchet funerar într-un mormânt de bogumil este ilogică şi contrazice abţinerea din timpul vieţii. Nu ştim în ce măsură poziţia mâinii pe umăr poate fi asociată neapărat cu apartenenţa la acest grup religios. În M10, mormânt dublu, adultul are ambele mâini aşezate în zona lombară (pe abdomen), în timp ce copilul are palma dreaptă pe claviculă. Prezenţa scheletelor a încă doi copii29 (M143 şi M233) şi a unui juvenil (M68) cu una dintre mâini pe claviculă, contrazice practica uzuală conform căreia bogumilii aderau în cunoştinţă de cauză la sectă, fiind botezaţi (deşi termenul nu implică ceea ce îndeobşte înţeleg creştinii) la maturitate. Apartenenţa părinţilor la sectă nu se moştenea. Remarcăm, însă, prezenţa acestei poziţii a mâinilor în toate necropolele medievale extracarpatice, care ne interesează aici. A fost pusă de multe ori şi, mai cu seamă, în ultimul timp, în bibliografie sau nu, în legătură cu bogumilii. Dar cum se poate explica înmormântarea unui personaj bogumil în biserica unei mănăstiri ortodoxe30, la Cernica, în sec. XVII? Sau, mai mult, cum se explică existenţa şi înmormântarea în cimitirul aceleeaşi biserici, în sec. XVIII, a unui călugăr cu mâna dreaptă pe umăr?31 Nu poţi fi în acelaşi timp adorator al Sfintei Treimi şi fără credinţă în Sfânta Treime. Poate ipoteza legăturii cu o serie de practici antivampirice32 ar putea fi mai plauzibilă. O altă faţetă a aceloraşi practici ar putea fi relevată de prezenţa în unele morminte a unor cuie de fier. De remarcat faptul că din cele 24 de morminte de bogumili numai într-unul a fost descoperit un cui din fier, celelalte 28 de piese fiind descoperite în morminte care adăposteau defuncţi cu mâinile depuse pe abdomen, torace sau bazin. Pare ca cele două elemente să se excludă reciproc. Încheind, trebuie să menţionăm faptul că în campania 2009 a fost cercetată mai puţin de jumătate din necropolă. Scanarea geomagnetică ne-a oferit posibilitatea vizualizării limitelor de V şi S. Limita estică am surprins-o în cadrul suprafeţei cercetate iar cea nordică nu poate fi la mai mult de cca. 80 m NV33 de limita (nordică) a aceleiaşi suprafeţe. Putem, astfel, estima numărul mormintelor la 7-800, cel al defuncţilor fiind, firesc, mai mare. Este una dintre cele mai mari necropole săteşti din Muntenia, cu începuturi înaintea coagulării autorităţii voievodale, demonstrând atât intensitatea locuirii, cât şi existenţa unei comunităţi însemnate. [Cătălin Bem]