Platoul Laiu, pe care se găseşte celebra aşezare Cucuteni - Cetăţuie este poziţionat la circa 2-2,5 km nord-nord-vest de satul Cucuteni şi la numai câteva sute de metri vest de satul Băiceni (com. Cucuteni) (fig. 1). Din punct de vedere al încadrării în unităţile fizico-geografice ale regiunii, zona se găseşte la limita dintre Câmpia Moldovei şi Podişul Sucevei, din cadrul unităţii Podişului Moldovei, într-o zo...nă în care spre est şi sud se găsesc dealuri domoale cu altitudini absolute reduse, sub 150 m, iar spre vest şi nord dealuri cu altitudini de peste 300-350 m. Din punct de vedere hidrografic, zona aparţine de bazinul Văii Oii, ultimul afluent de stânga al râului Bahluieţ înainte ca acesta să se verse în râul Bahlui. Scopul principal al evaluării de teren a fost de a deschide o altă perspectivă, mult mai amplă, asupra locuirii din apropierea celei mai cunoscute aşezări a civilizaţiei cucuteniene, prin prisma posibilităţilor moderne de investigare din dotarea Platformei Arheoinvest (topografie arheologică, magnetometrie, fotografie aeriană etc.). Cercetările de suprafaţă şi prospecţiunile magnetometrice s-au concentrat pe o suprafaţă de două hectare situată la SV de Cetăţuie. Amintim că în anul 2017, prin investigaţii non-distructive şi un mic sondaj, a fost confirmată prelungirea aşezării de pe Cetăţuia de la Cucuteni, cel puţin în faza B1 (fig. 1). Anul acesta s-a decis verificarea unei anomalii magnetice, situată la o distanţă considerabilă (150 m) de ultimele vestigii cucuteniene identificate, şi care prezenta toate caracteristicile unui posibil cuptor (de ardere a ceramicii). Pentru aceasta, a fost deschisă iniţial o casetă de 3 x 3 m, centrată pe anomalia menţionată. Ulterior, situaţia arheologică a necesitat extinderea spre sud şi spre vest, astfel că suprafaţa totală cercetată a însumat 27 m2. Bănuiala iniţială a fost confirmată, în sensul că anomalia a indicat prezenţa unui cuptor de ardere a ceramicii şi a gropii adiacente (a fochistului). Înainte de săparea elementelor cuptorului, întreaga zonă a fost amenajată prin practicarea unei gropi foarte puţin adânci (o albiere, surprinsă pe numai 10 cm adâncime), de formă neregulată (aprox. 6 x 4 m). Această albiere a fost realizată probabil pentru atingerea solului steril, mai stabil pentru săparea elementelor constitutive ale cuptorului. Cuptorul (probabil în întregime îngropat) avea două camere dispuse vertical, separate de un grătar de lut cu perforaţii, care se sprijinea pe un perete median cruţat. Camera superioară (a vaselor) a fost şi ea parţial sau total îngropată (înălţimea surprinsă – 50 cm, nu s-au descoperit fragmente de lutuială ale unei eventuale bolţi construite). Camera vaselor nu pare să fi fost amenajată, diferenţa de culoare fiind dată de intensitatea arderii; astfel, pe o grosime de aprox. 2-3 cm, imediat lângă camera vaselor, lutul a căpătat o culoare gălbui-deschisă, următorii 10-12 cm fiind de culoare roşie-cărămizie, cu lentile de negru. La nivelul grătarului, cuptorul avea diametrul de aprox. 1,25 m. Grătarul avea un aspect de ardere foarte intensă, aproape vitrificat, ceea ce, alături de grosimea arderii lutului de alături, indică, probabil, mai multe arderi. Grătarul, cu o grosime de 15 cm spre centru, 16-17 cm spre margini, a fost amenajat direct în cuptor, pe un pat de scânduri care au lăsat amprente specifice la partea sa inferioară. Spre Vest, s-a săpat mai adânc (până la -1.60 m de suprafaţă) o groapă a fochistului, de o formă neregulată, cu doi lobi spre capătul vestic şi o intrare amenajată spre SSE, compusă din trei trepte. Pereţii gropii, în vecinătatea accesului la cuptor, precum şi gura cuptorului au fost placate cu lespezi de dimensiuni mari şi medii de calcar oolitic (locale). Gura cuptorului, prelungită ca un tunel, lungă de cca 70 cm şi înaltă de 45 cm, era mai îngustă spre groapă (38 x 60 cm), se lărgea spre camera de combustie, până la o lăţime de 90 cm. La capătul gurii de foc, exact în faţa malului cruţat, care separa cele două canale de foc, a fost aşezată vertical o altă lespede, probabil pentru a proteja de uzură peretele care susţinea grătarul. Materialul arheologic recuperat, foarte puţin şi fragmentat (fig. 4), determină atribuirea complexului cercetat culturii Sântana de Mureş, deşi cercetările anterioare au relevat, pe Cetăţuie şi în zonă, numai vestigii geto-dacice (sec. V-III a.Chr.) În perspectivă, ne propunem continuarea cercetărilor arheologice în această aşezare de interes major, principalele obiective fiind investigarea noilor elemente de fortificaţie identificate prin scanarea magnetometrică şi sondarea mai multor complexe pentru întregirea tabloului cronologic al locuirii din zona Cetăţuii.