Comuna Arpaşul de Sus este aşezată la înălţimea văilor Arpaşul Mare şi Arpăşel în stânga Oltului. Albia acestor văi are o adâncime de 11 – 12 m faţă de terenul dimprejur. Peninsula formată de împreunarea acestor două văi este un podiş înalt, care se întinde până la poalele muntelui Albota. Acesta este brăzdat de mai multe pâraie cu albii afunde şi strâmte, cele mai însemnate fiind Albota şi Plăvaia. Comuna este... aşezată pe colinele acestor două văi. Urme care atestă existenţa în vechime a unei sticlării se află la 1 – 1,5 km sud de Arpaşul de Sus, pe un platou situat în partea vestică a drumului forestier care duce în pădure, punct numit "La Glăjăria veche", drumul fiind cunoscut sub numele de "calea" sau "hornul Glăjăriei". În perioada 14 – 30 august 1999, subsemnatul am efectuat cercetări arheologice în punctul numit "Luncile Glăjăriei", situat la aproximativ 7 km sud de comună, în pădure, pe malul stâng al unui pârâu şi în dreapta drumului forestier care duce la cascada Bâlea. Aici tradiţia menţionează existenţa unei sticlării. Cu prilejul cercetăilor a fost executată o secţiune S I, lungă de 15 m şi lată de 1,5 m, orientată vest – est, prelungită ulterior cu 2 m la capătul estic. De la început trebuie să menţionăm faptul că în urmă cu câţiva ani terenul din zonă a fost nivelat cu ocazia amenajării drumului forestier şi a unui loc pentru păşunat. Acest lucru a făcut ca urmele construcţiilor care au fost vizibile până la acea dată să fie împrăştiate şi acoperite cu pământ, iar terenul a suferit modificări aşa fel încât vatra veche de călcare a fost deranjată. În timpul cercetărilor la 3,50 m de capătul estic spre vest al secţiunii, imediat sub glia de iarbă, la - 0,05 / - 0,10 m a apăraut o aglomerare de pietre de râu de diferite mărimi, lată de 1,30 m, ocupând în lăţime toată secţiunea orientată nord – sud. Aceasta este rotunjită în partea vestică. În continuarea ei, în peretele nordic al secţiunii, ieşind în secţiune cu 0,90 m spre sud a fost identificată o nouă aglomerare de pietre orientate vest – est, pe o lungime de 2,50 m, după care se dispare brusc. Între pietre şi în afara lor pământul este ars până la roşu, fiind amestecat cu cărbune, bucăţi de "frită", fragmente de oale pentru topit sticla, ceramică, etc. La 10,50 m de acelaşi capăt al secţiunii, pe latura sudică a ei, până în capătul estic şi în prelungirea efectuată ulterior se remarcă un alt aliniament de pietre de râu de diferite mărimi, care în acel loc ies din secţiune spre nord cu 0,70 m pe o lungime de 4 m, dând impresia unui semi-oval alungit spre est, după care lăţimea lui descreşte progresiv ajungând la 0,30 m la capătul secţiunii. Dat fiind faptul că pietrele ocupă întreaga suprafaţă a secţiunii pe o lăţime de 3 m întrând în malul nordic şi sudic al acesteia, pe latura nordică a secţiunii a fost executată o casetă C1, de 4 x 3 m.p., orientată sud – nord. Între secţiune şi casetă, a existat la început un martor lat de 0,40 m. Odată cu desfiinţarea martorului s-a constatat că la 0,60 m nord de latura secţiunii a apărut un aliniament de pietre lat de 0,10 – 0,15 m, care avea o traiectorie paralelă cu latura secţiunii, continuând în malul estic al casetei. Din această aglomerare la 0,50 m de latura vestică a casetei se formează un zid de pietre de râu, lat de 0,60 – 0,70 m, care se îndreaptă spre nord pe o lungime de 4,40 m, după care face un unghi de 90o pornind spre vest pe o lungime de 0,60 m şi o lăţime de 0,80 m, întrerupându-se brusc şi reapărând apoi în malul vestic al casetei. În spaţiul format de zidul de pietre şi aliniamentul din casetă şi peretele vestic al acesteia, apare un strat de cenuşă, gros de 0,10 – 0,15 m, care coboară în pantă spre nord. Inventarul arheologic rezultat în urma cercetărilor se compune din fragmente de ceramică de culoare roşu-cărămiziu, de diferite grosimi, lucrate din pastă cu nisip cu bobul mare sau mic, uneori lustruite la exterior, bucăţi de "frită" incoloră sau colorată (rubiniu, albastru cobalt, galben), sticlă opal, 7 flacoane mici din sticlă incoloră, de formă tubulară cu inel la gură, obiecte de fier. Dintre acestea distingem: 6 capete de tuburi pentru suflat sticla, un braţ al unui cleşte din fier folosit la prelucrarea sticlei la cald, câteva lame de cuţite, unele întregi – cu sau fără mâner – sau fragmentare, cuie şi piroane aplatizate, cu floarea în formă de "T", un fragment de potcoavă pentru cizme, dălţi şi dornuri mici. La acestea se adaugă o monedă de bronz de 1 kreuzer, datând din anul 1800. În faza actuală a cercetărilor credem că suntem în faţa unui cuptor pentru topit sticla, care are alăturat cuptorul pentru coacerea produselor finite ("ara"), prezentat de Kunckel în lucrarea sa ca fiind de origine germană, fără a da alte precizări. Însuşi planul reprodus de autor a fost cu defecte, drept pentru care acesta s-a simţit obligat să înfăţişeze mai clar acest tip de cuptor în planşele V şi VI din lucrarea "Art de la Verrerie", publicată împreună cu Merret şi Neri la Paris în anul 1752. Pentru a elucida problema este necesară continuarea cercetărilor şi în campania din anul 2000.